Am iar sentimentul acela de déjà vu. Si asta se intampla de fiecare data in preajma sarbatorilor. Nu mai percep mirosul de cozonac si colindele , nu mai miroase a brad si nici nu-mi mai stralucesc sub el cadouri frumos ambalate.
In schimb, ma pregatesc de fiecare data de drum. Anul acesta n-am mai
reusit sa fug, asa cum am facut-o in alti ani. Fiecare evadare insemna o
gura de aer, o secunda de viata. Acum insa simt ca mor si moartea mea
spirituala ticaie zgomotos in jurul meu anuntandu-mi sfarsitul neschimbat al anului. Anul in care parcurg aceiasi 450 de kilometri, singura pe drumuri catre o intalnire cu mama si un Craciun trist.
Nu mai am curajul
sa lupt, sa ma impotrivesc unui destin pe care mi l-am imaginat mereu
creat de mana mea. Am luptat atat de mult sa alung ideea de predestinare
incat am ajuns sa cred in ea. De fiecare data cand sper ca raul s-a
sfarsit, un nor mare se iveste deasupra capului meu si incepe sa ploua
cu amintiri si probleme. Ma agat timid de speranta care ,cu fiecare an,
parca mai moare putin, lasandu-ma speriata intr-o amaraciune de
neinchipuit.
Mi-e deja dor de jumatatea mea, de clipele noastre de simplul nostru complex. De noi intr-o formula vesela, cu muraturi si sarmale. Insa casa mea e goala, rece si fiecare colt striga dupa mine . Unde esti, unde esti?
Unde sunt?
