La multi ani tara! La multi ani romani!

Sunt mandra ca traiesc in tara in care chiar si venirea ta pe lume este o poveste cu final uneori nebanuit, putind  sa ai norocul sa te nasti intr-o clinica privata  sau sa mori asfixiat intr-un salon de neonatologie pentru ca asistenta a incuiat usa iar instalatia electrica a fost facuta de un Dorel.

Sunt mandra ca in tara mea am drepturi. Dreptul de a da spaga, de a mi se taia salariul , dreptul de a plati taxe peste taxe, dreptul de a-mi lua un al doilea serviciu ca sa-mi platesc impozitele. Sau astea erau oare obligatii?

Tare mea are oameni minunati care o parasesc..... tocmai pentru ca e minunata. O tara in care curvele de  devin vedete, analfabetii devin politicieni de marca si in care toate manechinele sunt absolvente de Drept.  Un spatiu al contrastelor culturale unde te intrebi daca nu cumva identitatea nationala s-a pierdut sau doar transformat..Mai suntem noi puii de daci care  mananca bulz si beau tuica sau euro-americanii care sarbatoresc Halloween, thanksgiving, 4 iulie si Valentine's day?

Sunt mandra ca traiesc in tara care imi da.. NIMIC.  Platesc asigurari de sanatate iar in spital dorm printre gandaci si bacterii letale. Imi cumpar medicamente si dau spaga la doctor daca vreau sa supravietuiesc. Platesc asigurari sociale si guvernul ma ameninta ca s-ar putea sa nu mai fie bani de pensie,   platesc taxe de drum si drumurile sunt ingrozitoare ,platesc taxa radio desi nu am radio, taxa de lux pentru centrala, uneori chiar si taxa pe apa de ploaie...

In tara mea legile sunt facute nu pentru oameni ci impotriva lor. Autismul, infertilitatea sunt doar doua din "bolile" nerecunoscute si pentru care nu se face aproape nimic.  Moartea domnului Lazarescu, nu e doar un film ci e un serial nesfarsit care ruleaza prin spitalele romanesti zi de zi.

In tara mea tinerii viseaza sa plece. Ei viseaza la o viata in care munca sa le fie rasplatita, viata sa le fie nu doar o cursa pentru supravietuire si sa fie respectati ca cetateni platitori de impozite ai acelei tari. Daca eu iti dau tie, tara mea, 30-40 de ani de munca, impozite si taxe.. ma astept ca si tu sa faci ceva pentru mine sa ma simt bine , sa ma simt in siguranta, sa ma simt respectat si sa fiu protejat ca cetatean al tau.

Tara mea se mandreste cu romanii de succes de peste hotare in loc sa-i fie rusine ca n-a putut sa ofere succesul acelor tineri in interiorul granitelor sale. Daca Romania ar transmite o gena a succesului atunci tara asta ar fi un Paradis, nu?  Daca in tara lor nu au reusit iar in alta tara da,  atunci nu ne punem problema ca Romania isi alunga cetatenii catre un spatiu care le ofera conditiile reusitei?

In tara mea, presedintele le cere profesorilor sa-si mai ia un job iar femeilor sa faca copii ca obligatie intrinseca. Medicilor le recomanda sa plece in strainatate iar despre invatamantul romanesc spune ca scoate "idioti pe banda". Romania este azi tara patriotismului de televiziune, in care oamenii se simt romani cand spectacolele, sarmalele si bautura sunt pe ... gratis.

Romania... esti ceea ce esti....

Ghid de supravietuire pentru bugetarii din invatamant

Ai o casa si un job de bugetar. Faci ce iti place si munca ta chiar nu e in zadar, pentru ca esti responsabil cu formarea de caractere. Putin sau mult din tine merge catre oameni mici care intr-o zi vor fi oameni mari. Pentru darul tau catre ei, statul te recompenseaza cu atat cat sa supravietuiesti.

M-am gandit asfel, la un ghid de supravietuire pentru oameni ca mine.  

1.       Abonamentul la telefon. Renunti la el daca ai terminat contractual si te limitezi la o cartela prepaid de 30 RON pe luna.

2.       TV-internet-telefonie fixa. Fara minute incluse in Romtelecom , fara programe cu filme ( dar multe canale de desene animate- strategie de marketing). Ai in schimb stirile de la ora 5 si multe emisiuni mondene. Un fel de paine si circ- restul e… tacere.

3.       Mai desurubezi un bec sau investesti intr-un bec economic. Renunti la draperii si te folosesti cat mai mult de lumina naturala. In plus, te certi cu cei de la RENEL/ENEL/CEZ pentru taxa radio/tv inclusa in factura. Waste of time pentru ca nimeni nu te baga in seama chiar daca tu n-ai mai pus mana pe un radio de ani de zile, iar tvr-ul il platesti oricum firmei de cablu.

4.       Te lasi de singurul viciu care te mai ajuta sa treci peste momentele de depresie. Treci de la cafeaua ambalata la cea vrac, cumparata de la magazinul din colt, usor ranceda si mult prea arsa. Dar gustul se rezolva cu o lingurita de zahar si cu un strop de lapte.

5.       Opresti caldura noaptea. Oricum nu simti mare lucru cand dormi si daca investesti intr-o pereche de pijamale groase s-ar putea sa faci economii substantiale.

6.       Incepi sa eviti supermarket-urile si iti faci drum prin piata, unde necogiezi la maxim. Poti sa obtii astfel un pret bun pe niste banane cam trecute , pe niste patrunjel ofilit sau pe branza vanduta din galeata, direct pe asfalt.

7.       Daca esti fericitul posesor al unei masini trebuie sa-ti reconsideri atitudinea de “vitezomanul Gica” si sa inveti sa conduci economic : 50km/h in localitate, 90km/h in afara localitatii. Iar daca ai niste prieteni camionagii, te-ai scos. Poti achizitiona benzina/motorina la un pret excelent.

8.       Te apuci de facut paine in casa. E mult mai ieftina si mult mai sanatoasa, deci vei avea un dublu castig.

9.       Te apuci de fabricat cosmetice in casa. Suc de castraveti in loc de lotiune tonica, miere de albine in loc de masca hidratanta, frunze de aloe in loc de crema antiacnee. Dar cea mai mare economie o faci la sapun daca ai norocul sa ai o bunica la tara care are depozite de sapun de casa in pod. Si credeti-ma e o… minune pentru piele.

10.   Te rogi la Dumnezeu sa nu se dea o lege vizavi de articolele second hand si sa dispara iar magazinele de unde iti poti achizitiona “ orice produs la 5 lei” sau din nou, iti vizitezi bunica la tara si o rogi sa-ti dea in avans masina de cusut Singer pe care urma sa o primesti mostenire.

11.   Ai rude la tara? E timpul sa le vizitezi mai des si sa fii dragut cu ele, laudandu-le gradina. “Wow ce rosii frumoase, n-am mai mancat niciodata soiul asta”. “Vai, ce vaca, grasa, oare laptele ei este la fel de bun ca cel din supermarket?” Si n-ar fi rau ca in drum spre poarta sa smulgi in viteza niste leustean pentru ciorba ca sa mai scutesti 1 leu/legatura, in piata.

In speranta ca urmezi pas cu pas ghidul meu, ai mari sanse ca la sfarsitul lunii sa ramai pe “zero”, fara datorii la vecini sau pe caiet, la magazinul din colt. Si mai poti zambi amar, cu sperata ca guvernul la aloca educatiei un procent mai mare din PIB si anul urmator vei avea bani de carti si sosete…..

to give or not to give, this is the question

If you give nothing, ask for nothing...
Subiect de bac, adolescenti si discutii libere. Uneori am senzatia ca mintile astea fragede sunt exercitiu excelent de sinceritate.  Departe de orice presiuni sociale, familiale si institutionale, se exprima onest si uneori poate prea dur. Iar "zicerile" lor ar putea fi pilde pentru oameni trecuti de ceva timp de anii tineretii.
Vorbim despre "expectations", despre cum asteptam in fiecare moment ceva se "ni se intoarca". Andreea imi spune ca e mai confortabil pentru psihic sa nu ai asteptari deoarece atunci cand le ai e posibil sa fii dezamagit. Daca nu ai asteptari, poti cel mult sa ai o surpriza placuta.
Dar cum as putea sa adorm fara sa ma gandesc la ce asteptari am de la ziua de maine si de la oamenii pe care ii am in viata mea. Ma astept ca ziua de maine sa fie mai usoara, elevii sa-mi invete lectia, prietenii sa ma inteleaga si iubitii sa ma iubeasca... In cel mai fericit caz primesc inapoi zambetul unui elev care nu e inca plictisit sau inca nu-i e foame sau care poate s-a gandit ca in primul rand o face pentru el.  Afara ploua si doua bucurii pe zi ar fi deja prea mult.
Daca iti dau o bucatica din mine azi si nu ma recompun dintr- o bucatica din tine... intr-o zi nu voi mai fi. Iti dau din mine asteptand ca fiinta mea sa se reintregeasca cu parti din fiinta ta.  N-ar fi pacat sa ma irosesc doar pentru ca nu am asteptari? Daca nu-ti dau nimic, nu-mi da nimic, dar daca impart cu tine o lacrima, adu-mi data viitoare un servetel si ne vom sterge unul altuia lacrimile.
E firesc, e natural sa vreau sa zambesc in asteptare, pentru a dubla bucuria pe care mi-o faci raspunzand "strigatului" meu.
Dar mereu si mereu I give everything and I get .. nothing. Si faptul ca se intampla la nesfarsit imi demonstreaza faptul ca nu am asteptari, ca nu o fac "to get something" ci pentru ca "giving" e ceea ce sunt.
Dar atunci cand you give everything, ask for something and get nothing... din nou si din nou poate ca locul tau nu e acolo, poate ca limbile pe care le vorbiti sunt prea diferite si nimic nu se aude... nicaieri...

"If someone punches me in the nose, should I punch him back or stay calm?"  I ask
"Teacher, turn  the other nose..." , says the student
O zi fara asteptari... dar cu surprize

Podul de piatra s-a daramat...

E greu de construit  pentru ca atunci cand construiesti ai un plan. Iti desenezi in gand o viata, tintesti catre ceva in viitor, esti atent la detalii. E ca atunci cand ornezi cu atentie un tort si te gandesti la fiecare mot de frisca pe care il pui, sa fie la locul lui, tocmai pentru a te bucura de roadele muncii tale.

Cand darami, o faci fara sa te gandesti. Se intampla din neatentie, din graba sau pur si simplu din ignoranta. Sau poate pentru ca fiind atat de sigur de ceea ce ai construit nu te mai gandesti la ce-ai putea pierde. Si... intr-o clipa scapi tortul din mana si ..... s-a dus.

Daca spunem prea mult si prea des "te iubesc"... sentimentul parca isi pierde valoarea, daca o spunem prea rar sau deloc e pentru ca nu-i stim valoarea.  Nu ne bucuram de bucatica de ciocolata pe care o avem azi in mana pentru ca visezi la tortul de ciocolata din vitrina ...vecinului.

Se intampla totul pentru ca sentimentele nu mai au valoare, societatea in care traim a facut tot posibilul sa devenim o haita de hiene pregatite sa devoreze tot ce apuca, inainte sa fie ucise de leu. Oamenii au capatat tupeul hienei, desi ar putea si ele munci pentru hrana lor in loc sa fure de la altii.

Nu mai stim ce vrem. Vrem sa fim iubiti si daca suntem iubiti de o persoana , parca am vrea sa fim iubiti si de a doua si de a treia. Vrem sa incercam lucruri care nu ni se potrivesc sau pe care nu le meritam dar o facem doar pentru ca asa face toata lumea! Ducem niste vieti bazate pe "portofolii"sau "palmares", pierzand esenta fericirii.  Daca nu-i buna omleta nu esti buna gospodina sau daca nu-ti aduce flori nu e BARBAT.  Cum o dai ... nu e bine.

Teoretic da, cu fiecare relatie esuata ar trebui sa evoluam, sa invatam, sa facem mai putine greseli, dar oare cati dintre noi fac asta?

Daramam pentru ca e mai usor decat sa reparam. De ce s-ar repara de exemplu o cladire de patrimoniu cand e mult mai usor sa astepti sa cada si sa construiesti una noua, cu materiale mai ieftine , cu tehnologii mai ieftine si mai moderne, o cladire care sa "straluceasca" si sa "ia ochii" celor care trec pe langa ea.

Happiness is wanting what you have not having what you want!!!

papusi si povesti

Cand eram o copila ma jucam cu papusile. Papusi din carton, decupate frumos din niste carti colorate cu care iti puteai construi o intreaga viata  din... hartie.  Imi construisem intr-o cutie, o adevarata familie cu copii, catei, pisici si casa cu gradina, masina si loc de joaca.
Mai tarziu am primit papusi adevarate si viata mea a devenit brusc 3D.  Rochiile mamei au inceput sa se micsoreze , oferindu-mi materie prima pentru hainutele pentru papusi. Dintr-o esarfa o rochie de seara, dintr-o manusa , niste pantaloni de piele, din niste margele, bratari pentru preferatele mele.

Apoi am trait o mie si una de nopti de... poveste si am inceput sa visez colorat la printese captive si razboinici neinvinsi.  Si evident, povesti de iubire. Si toate se incheiau cu " au trait fericiti pana la adanci batraneti".
Si intr-o zi m-am trezit. intr-o lume in care iubirile vin si se duc, in care broastele nu se mai transforma in printi, in care pestisorul auriu ajunge in farfurie inainte sa-ti mai indeplineasca vreo dorinta, unde vrajile nu mai functioneaza si greselile nu se mai corecteaza cu pasta corectoare.  Si ' au trait fericiti pana la adanci batraneti" se transforma in "au trait fericiti pana la divort" .
Dar inca mai cred in povesti fie ele si de-o noapte.  In visul meu de fiecare seara  iubirile sunt eterne, cuvintele sunt ca un balsam iar gesturile incalzesc sufletele. Mai cred in gustul sarutului cu ochii inchisi, in mangaierile timide, in zambete si priviri furate. Mai cred in "mi-e dor", in "buna dimineata" si in "noapte buna" .

Buna dimineata iubito

Am crezut intotdeauna ca sunt o razboinica… dar am sfarsit prin a fi captiva. AM crezut ca pot muta muntii din loc, dar am obosit la jumatatea drumului. Am ras cu gura pana la urechi si apoi am inceput sa plang. Am luptat cu boala pana m-am lasat rapusa. Mi-am construit principii pe care apoi am inceput sa le tai de pe lista. Am strigat orgolii si apoi am tacut trista. Am vrut sa fiu doar una si am sfarsit prin a fi a doua. Am sperat sa stralucesc ziua si am ajuns sa fiu palida ca luna. Dar intr-un final m-am acceptat, asa cum sunt. In realitate, un om normal, o femeie careia ii place caldura, ii place sa apartina, sa depinda sufleteste de cineva, sa faca pentru altii sa ajute, sa ierte, sa tolereze, sa inteleaga. CU tristete in suflet isi doreste doar caldura pe care un pisoi abia nascut o cauta in blana confortabila a mamei. ASta sunt si nu ma mai ascund si credeam ca in sfarsit sunt ceea ce sunt si e bine. Dar nu, in lumea asta superficiala si abrutizata, oamenii ca mine devin banali si neinteresanti. Nimeni nu-si mai doreste liniste, nimeni nu-si mai doreste caldura, nimeni nu mai exprima sentimente, nimeni nu mai investeste pe lunga durata. Toti oamenii vor mult acum si aici.
Si fac mereu si mereu aceeasi greseala. Iubesc, investesc, ma topesc si ma epuizez in fata oricarui om care nu ma vede sau care ma vede dar nu exprima. Din egoism oare, din ignoranta sau nestiinta? De ce nu mai reusim sa daruim si doar cerem sau credem ca ni se cuvine? Orbitez ca un satelit in jurul unei planete intunecate luminand palid un taram necunoscut. Dar eu sunt femeia care depoziteaza in ea rabdare la infinit... Dar oare infinitul se sfarseste?

Mai sper inca privindu-mi firele de par alb crescute in asteptare. Mai am inca resurse dar atat de mult am obosit…Si totusi intr-o dimineata voi auzi "ridurile astea sunt perfecte pe chipul tau" si "buna dimineata iubito"

De ce iubeste femeia mai mult decat barbatul?

- pentru ca iubeste neconditionat. Pentru ca, dupa ce si-a petrecut doua ore in baie smulgandu-si firele de par cu ceara fierbinte, se aseaza langa tine in pat fara sa-i pese ca tu nu te-ai barbierit si nici nu ai facut dus si tot ce-si doreste este sa o strangi in brate
- pentru ca atunci cand sforai, nu-ti da o palma peste ochi ci te intoarce usor pe o parte fara sa te trezeasca
- pentru ca atunci cand te vede rar, abia asteapta sa te rasfete cu o masa pregatita cu mult stres si sudoare, dupa o lecturare atenta a unei carti de bucate, doua doua degete taiate si alte doua arse in cuptorul fierbinte
- pentru ca nu tranteste niciodata usa la baie dimineata cand se trezeste inaintea ta
-pentru ca iti aseaza gulerul de la camasa inainte de a iesi pe usa chiar daca tu ii spui ca are fundul mare in rochia pe care tocmai si-a cumparat-o.
- pentru ca a invatat sa-si schimbe singura roata de la masina ca sa nu te puna inutil pe drumuri
- pentru ca mimeaza orgasmul ca sa nu-ti rapeasca din placerea iubirii si nici sa-ti stirbeasca barbatia
- pentru ca poarta tocuri ore in sir ca tu sa fii mandru de cat de bine arata
- pentru ca iti ascunde cheile de la masina atunci cand, beat fiind, vrei sa le demonstrezi prietenilor tai ce poate face masina ta
- pentru ca iti aduce ligheanul sa vomiti in el atunci cand nu mai ai timp sa ajungi la baie
- pentru ca se lasa mintita atunci cand o inseli, de dragul copiilor, a unei relatii sau a unui vis de iubire
- pentru ca iti iarta mitocaniile, ragaielile si sosetele nespalate aruncate peste tot
- pentru ca ii place mirosul transpiratiei tale
-pentru ca nu uita niciodata sa puna in bagaj tricoul sau camasa ta preferata
- pentru ca suporta entuziasmul tau zgomotos atunci cand echipa preferata marcheaza
- pentru ca tace atunci cand te lauzi cu cuceririle tale
- pentru ca intotdeauna coboara colacul de la toaleta fara sa protesteze
- pentru ca nu se uita dupa prietenii tai si stie sa refuze cu eleganta
- pentru ca iti pune intotdeauna cea mai buna bucata de friptura in farfurie
- pentru ca renunta la oportunitati si cariera ca sa-ti fie alaturi
- pentru ca nu-si face liste de performanta si palmares in care sa bifeze nume
- pentru ca poarta sterilet sau ia anticonceptionale atunci cand  te plangi ca toate prezervativele sunt prea mici pentru tine
-pentru ca nu-ti spune ca esti sofer prost atunci cand zgarii masina in parcare
- pentru ca le zambeste prietenilor tai misogini chiar si atunci cand se simte jignita si fara aparare
 -pentru ca naste copii, petru ca nu si-i abandoneaza
- pentru ca lista e atat de lunga..........

Midnight in Paris?

Nu ne e tuturor frica de prezentul  care se misca incet si monoton, ca o locomotiva cu aburi, obosita de atata drum catre o destinatie necunoscuta? Nu e oare viitorul ca un tunel nesfarsit, umed si rece, in bezna caruia incerci din rasputeri sa ghicesti o luminita la celalalt capat?

Prezentul ne apasa cu greutatea sa, cu zgomotele asurzitoare si cu cerintele uriase, viitorul e nesigur si departe, ca o ceata deasa pe un drum fara sfarsit. Fericirea de a trai prezentul, sperand la un viitor diferit.

 Trecutul e singura certitudine din viata noastra. In el am existat si din el am iesit supravietuitori, fericiti sau tristi ca nu mai suntem acolo. Intotdeauna regretam trecutul. Regretam ceea ce am facut sau ceea ce nu am facut sau ceea ce am fi putut face. Daca am putea oare sa ne alegem un trecut in care sa traim am fi oare mei fericiti? Un trecut despre care avem stiinta, pe care il putem controla cu superioritatea omului venit din viitor, un trecut care sa se dezvaluie sub ochii nostri ca un vis pe care l-am visat de-a lungul noptilor pierdute in lectura?

Viitorul e doar o fantasma, e doar un pariu, un joc de noroc cu soarta, din care nu stii cine va iesi invingator. Poti cel mult sa tragi sperante ca viata ta va fi asa cum ai visat mereu sa fie. Zambesti amar si te minti in gand "totul va fi bine". Si uneori chiar e, cred ca depinde cat de mult iti doresti asta. Optimismul, am constatat,  e ca uleiul pentru mecanisme fine.. odata unse... merg .. ceas. Dar viitorul nu incepe maine...Maine e mai mult prezent si prezentul nu e perfect.

Mi-as dori un trecut la New York, sa ma trezesc in linistea de duminca a Wall Street-ului si sa-mi iau micul dejun cu scrambled eggs si black coffee la Fraunces Tavern sau poate la Rialto pe terasa la Venezia?  Sau as putea sa visez la o sambata dimineata in Camden Stables Market la vanatoare de rochite vintage si discuri de vinil? Oh nu, mai bine la The Cambridge sa fiu mai aproape de teatre si de biletele reduse la spectacolele de dupa amiaza.

Povesti. Din trecut. Povesti pentru suflete si totusi povesti ce pot fi rescrise, mai bine mai corect, mai incitant. Povestea mea intr-un prezent perfect si fara un viitor trait in trecut. Povestea mea se scrie cu creioane colorate si paginile miros a lavanda si cafea proaspat macinata. Intr-un viitor alb-negru lucios, sufletul meu va deveni un personaj pe un perete alb, mangaiat de o raza de soare lenes, de toamna.

Trecutul nu ne face mai fericiti. Prezentul ne tine in viata iar viitorul ne face sa zambim naiv. Intr-o zi imi voi lasa talpile mangaiate de valuri si voi visa!

Despre țîțe și.... ce mai contează

In dimineaţa asta m-au trezit sânii mei. Eh, nu va imaginaţi ca s-au sculat mai devreme, cam cum se scoala..... dis-de-dimineaţă ci pur si simplu m-am trezit de durere, striviţi fiind săracii de poziţia neprielnică de peste noapte. Mult mai mari și mult mai tari si mult mai îndrăzneți decât de obicei, aşa într-un protest împotriva căldurii sau... hormonilor, bată-i vina.

Ce naiba, nu mai pot dormi pe burtă? Pe partea dreaptă nu pot că mă doare umărul, pe stînga îmi amorțește o ureche, pe spate am senzaţia că-s moartă, poziţia mea preferată era pe burtă. Ce poate fi mai confortabil decît să îți iei o pernă în brațe și să simți căldura pufului de gîscă, singura caldură existentă zilele acestea.

Și uite așa m-am trezit cu gîndul la sîni mari și tari care, de ce să nu recunosc, arată bine de sub decolteurile bine alese, mai ales in paginile revistelor glossy. M-am tot uitat în oglindă, m-am pipăit ( de la o vîrstă începi să cauți noduli, nu mai apreciezi doar rotunjimile și poziția erectă), m-am masat ușor și am concluzionat: hormonii!

Însă nici bine n-am deschis calculatorul pentru revista presei că am dat cu ochii de silicoane. Silicoanelei Vicăi Blochina, silicoanele Andreei Marin, ale Raduleascăi și tot așa. Unde intorci o pagina de ziar sau unde dai un click, apar niște țîțe mari sau și mai mari.

Cariere întregi construite pe țîțe, urlă frustrarea din mine. Păi da, alea au ajuns celebre pentru 250, 300, 500 cc de silicon sau soluție salină.  Alea mai piți se mîndresc cu plasticele iar dintre alea mai dive, unele recunosc, altele ba.  Oricum ar fi , țîțele sunt la putere, pentru că trebuie să intri în categoria "Mamă ce cur și ce țîțe!" Cum posteriorul ți-l poți mări cu o cură de șaorma, șansele să-ți crească sînii după aceeași dietă, sunt foarte mici.

Nu mă întelegeți greșit, nu sunt anti-sîni mari. Imi plac, mă uit, admir, poate îmi rod și o unghie, dar totuși, ce se întamplă în jur mă revoltă. "Are Andreea Marin silicoane?" Dacă are de ce nu recunoaște, dacă ar recunoaște de ce și-a pus, dacă și-a spus, de care sunt, etc etc...

Da, bun, sînii sunt un stimulent vizual important în relația dintre două persoane, dar dincolo de sex, sînii au devenit un must have dacă țintești un job bun sau o promovare într-o companie.  De fapt, orice ai vrea să faci ca femeie, dacă ești "dotată" corespunzător, ai șanse mari de succes (-uri) . Vorba unui prieten, "pizda" ( a se citi "femeia") vinde.  Eu aș completa, că nu orice pizda vinde... Adicatelea dacă n-ai "bidoane", "botox"si scandal sexual in CV nu ești calificată!

Vica Blochina își schimbă silicoanele ca să dea mai bine pe sticlă, sînii Andreei Marin sunt puși sub lupă, iar Mihaela Rădulescu îi face în ciudă Marinei Almașan cu bustul ei perfect construit. Nu mai luăm în calcul toate paparudele din lumea mondenă bucureșteană care stau să explodeze de atîta silicon și botox.

Mă întorc la sînii mei mici, fericită că-s chinuiți doar de hormoni și nu de pungi de platisc umplute cu te miri ce substanțe. Deși nu sar ei din decolteu și nici nu intră primii pe ușă, încă stau la locul lor cuminți, de cînd au venit pe lume. Nu-s deloc de acord cu ideea "cum m-a lăsat Dumnezeu" dar nici să ajung să spun "așa m-a facut... chirurgul".

Angajez blonda, 25 de ani, cu ochi albastri si picioare lungi

Salut! Am 39 de ani si sunt batrana!

Cam asa ar trebui sa inceapa o intalnire a Asociatiei Batranilor Anonimi. Un loc unde sa se discute despre cum sa tii in echilibru crucea varstei care te apasa, te ingroapa si te arunca la marginea societatii de indata ce ti-au aparut primele riduri.

Nu m-am gandit niciodata ca intr-o dimineata o sa ajung sa ma intristez/enervez atat de tare pe un anunt de agajare aruncat pe facebook de megavedeta Mihai Bendeac:

"Vrei sa faci parte din echipa noului meu show ca documentarist, PR, scenarist, grafician, compozitor, asistent? Afla curand cum.

PS - Anuntul se adreseaza persoanelor sub 30 de ani, talentate si dornice sa devina personalitati importante in domeniul lor. Traieste-ti visul!"

977 de like-uri si 218 strigate disperate care isi doresc un loc de munca. In cele 200 de comentarii doar vreo 3-4 persoane intrigate de criteriul limitei de varsta. Restul oamenilor se tarasc, cersesc si isi arunca cv-urile la portile Casei de Vise a carei gazda este minunatul actor.

"Traieste-ti visul" este pentru tineri. Peste 30 de ani poti sa mori linistit cu ochii larg deschisi. Intr-o singura clipa, cartonul acela pe care imi este imprimat codul numeric personal imi spulbera orice sansa la visare, orice sansa la incercarea de a da societatii parte din ce mi-a oferit in anii tineretii.  Ridurile, cutele pielii si firele de par alb sunt un fel de steaua lui David purtata in piept pentru ca oamenii sa se fereasca de o categorie condamnata la neexistenta.

Am 39 de ani, zeci de diplome si certificate, experienta suficienta, dorinta de munca, talent si seriozitate, disciplina si ambitie.  Societatea m-a pregatit ani de-a randul, a investit in mine, a cheltuit cum mine pentru a ma forma si iata ca intr-o secunda, am ajuns la poarta care mi se inchide in nas tocmai pentru ca am ajuns aici, cu acest bagaj dupa mine.  "Nu mai avem nevoie de tine, esti prea batran".

De ce trebuie un PR sau un compozitor sau un scenarist sa aiba sub 30 de ani ca sa fie angajat?  "Un criteriu de alegere", comenta cineva la anuntul dat de Bendeac.  OK, as intelege daca era vorba despre posturi de balerina cu doua picioare, aruncator de cutite fara Parkinson sau inghititor de sabii fara laringita. In cazurile astea e nevoie de un criteriu de alegere.

Dar totusi, o formulare nediscriminatorie se impune din respect pentru oamenii care au muncit o viata platind societatii investitia facuta in ei.

Am 39 de ani si cer tarii sa ma eutanasieze.  Daca la 39 de ani nu pot lucra ca scenarist, documentarist sau PR, de ce sa ma oblige prin lege sa raman in viata?  Vreau o camera de gazare, un scaun electric sau o injectie letala si o decizie pe care sa scrie "vinovat de varsta, condamnat la moarte"

Vis

Am avut un vis tare ciudat. Printre putinele pe care le-am retinut si despre care m-am gandit sa scriu. Un vis despre o casa. Casa bunicilor, atat cat mi-o mai amintesc, cu aleea lunga si ingusta de-a lungul casei si anexelor. Intr-o noapte in care o asteptam pe Ileana sa facem poze, probabil pentru ca tocmai vorbisem despre case si locuri de pozat.

Am intrat in curte si am vazut usa deschisa. Noapte neagra si liniste asurzitoare. M-am speriat vazand o silueta prin usa deschisa, moment in care am luat de pe masa din curte singurele doua pahare de vin ( pe care le am in casa) si le-am spart, in ideea de a le folosi ca arme. Am inceput sa ma agit nervos si sa strig la cel care disparuse in intuneric. Speriat de amenintarile mele si de cele doua foste pahare de vin alb a iesit , intr-un tarziu, cu mainile ridicate.

Hotul era blond si avea o expresie nebuna. Radea in coltul in care il prinsesem si ma implora sa-l eliberez. L-am lasat sa plece numai dupa ce l-am ranit usor si i-am facut o poza cu telefonul mobil. Inainte sa fuga mi-a soptit despre vocea minunata a Ilenei, in copilarie. Cealalta Ileana.

Dintr-o data, pe strada pietruita, multa lumina si agitatie. Am sunat la politie. Apoi m-a sunat Clara. Apoi m-a sunat o colega sa-mi povesteasca nu stiu ce intmplare. Eram calma si nedumerita si nu aveam curaj sa intru in casa.

In cateva minute au venit ei. Nu erau imbracati in politisti si aratau ca in filmele americane. In civil, dotati cu arme si cagule. Le-am explicat ce se intamplase si le-am aratat fotografia supraexpusa ( in miez de noapte) cu ranjetul acela nebun. Au inceput sa se agite prin curte si la un moment dat unul dintre ei m-a chemat sa privesc spre un anumit loc. Am privit atent si am vazut o camera de supraveghere prinsa intr-un copac. In clipa aceea mi s-au inmuiat picioarele. Mi s-a facut atat de rau incat m-am topit in bratele detectivului cu ochelari de soare. Am inceput sa tremur atat de rau incat am cazut.

Apoi m-am trezit. M-am trezit tremurand si plangand. Nu mi-e frica de intuneric dar noaptea trecuta mi-a fost. Mi-am strans genunchii la piept si am incetat sa respir. Mi-era teama sa ma misc chiar si un milimetru. Am incercat sa ma gandesc la alte case, la prieteni, la campuri cu flori si lumina multa.

De dimineata m-am trezit ca sa verific daca paharele de vin sunt la locul lor si daca usa e incuiata. Am si acum in minte imaginea hotului blond si parca inca imi mai tremura picioarele.

Un vis ciudat despre o casa. Casa bunicilor, pe care cu greu mi-o mai amintesc.

De ce nu sunt bune cartile...

De mai bine de o saptamana nu am masina. Pentru ca a ajuns la o varsta venerabila si pentru ca fie nu imi permit, fie ca mi-e mila de batrana, incerc s-o tratez si sa-i prelungesc viata chinuita pe sosele romanesti.

In asteptarea marii reintalniri cu cea care-mi face drumurile mai scurte, mi-am regandit traseul zilnic catre scoala. Pe un umar poseta si camera foto iar pe celalalt sacosa cu carti. Sacosa cu multe carti. Nu stiu daca intr-o zi sunt 4 kg sau in alta zi sunt 8 kg, cert e ca cele trei obiecte pe care trupul meu le transporta zilnic imi dau macar un echilibru fizic.

Macar? Adica... stau elegant pe umarul meu? Se asorteaza cu pardesiul? Cu pantofii sau cu geanta mea din imitatie de piele?

Si uite asa, dupa o zi de munca, dupa o lunga disputa m-am regasit reflectand la utilitatea acestui obiect numit carte. Am oare mai multa nevoie de o carte sau de o pereche de pantofi?

Dar, de ce-as reflecta acum la nevoia de carte? De ce imi irosesc timpul si penita ( am scris pe hartie) vorbind despre lucruri fara valoare, ineficiente care nu rezolva chestiuni reale? Ca de exemplu, o suculenta friptura la cuptor cu sos alb si garnitura de ciuperci umplute? Din prea multa lene ar spune filistinii moderni, din incapacitatea filosofilor de a privi problemele vietii reale.

Pragmatism dom'le, putere, placere si proprietate! Filosofia asta ieftina despre cuvinte nu are o valoare evidenta. Cartea o poti atinge, da, vorbele le poti rosti, dar ce rezulta din povestea asta, decat un timp irosit? Vreau rezultate vizibile!! La ce imi trebuie cunoastere de sine daca am putere? La ce imi trebuie reflectie cand placerea imi poate fi adusa de mirosul de friptura bine facuta? De ce imi trebuie sa inteleg acest joc al mintii care nu face decat sa-mi iroseasca din timpul acordat placerii materiale. "There is no spoon" e doar... fictiune si noi nu traim intr-o... matrice.

Cartile contin idei iar ideile nu pot fi bune. Ideile pot duce catre actiune si actiunea  are consecinte. Daca citesc Freud, as putea sa-mi descopar paranoia sau chiar frustrarile!!! As putea chiar interpreta visele care ar trebui sa ramana doar vise la rasaritul soarelui si nu premise pentru discutii si analize controversate.

Mi-am mutat biroul la etajul doi. Vis-a-vis de biblioteca. Cand sunt singura imi vizitez colega si imi place sa ma ghemuiesc in spatele unui birou, langa calorifer.  Descopar cu stupoare ca multi elevi citesc. Of Doamne!!! Sper totusi ca imprumuta carti despre succesul in  afaceri si nu literatura!!! Sper ca aceste suflete sa nu se iroseasca in cuvinte aruncate pe nesfarsite pagini de oameni lipsiti de simt practic, intr-un moment de mari frustrari sociale. Inadaptati visatori care in loc sa bata cuie la fundatia societatii, taie padurile pentru a le transforma in ganduri de hartie.

Of, ce-am facut cu viata mea? Masina mi-e stricata, conturile goale, sufletul ravasit de intrebari si viitorul incert. Less is more. Veni, vedi, vici!! Cu sabia si nu cu penita se invinge viata. Regii si imparatii n-au construit imperii cu intrebari retorice. Nu "intoarce si celalalt obraz"a salvat natiuni si nu "capul plecat"a cucerit popoare ci sabia si focul, tancurile si armele. Lucruri evidente cu victime concrete.

De ce oare ne trebuie gandire critica cand avem toporul sau pumnul sau arma? Instinctul  ne dicteaza nevoile, foamea, setea, placerea. Morala trebuie sa fie primara, nu avem nevoie de reflectii asupra unor valori si concepte universale. Eu sunt eu si nu e nevoie de descoperire de sine dincolo de numele din buletin, fiul lui x si varul lui y. Am membre lipsite de par, sunt biped deci ma numesc om. Dincolo de definitia din dictionar orice analiza a constiintei e futila.

Raman in contemplatie. Gandirea mea teoretica si speculativa nu face nicio demonstratie. Nu-mi rezolva problemele si nu-mi tine de foame. Dar, imi da placere. Placerea de a vedea oamenii, lucrurile cu ochii mintii ce nu ma... minte.

the poem of an image

You feel it so quiet

wandering an old street

on a perfect day

going far away

In the morning light

there's this biker trap

your soul nearly broken

you think love is seldom

At life's intersection

submission is liberation

she gives you the talk

about last hope

she's as cold as ice

like a still life

she's queen of the darkness

escaped from winter silence

You hate her midlife crisis

and her body silence

all she brings together

is memories of anger

Are you the last ship?

Are you the king of the street?

Am I the only visitor?

bringing a bit of anger?

But I know I'm strong

in this brave new world

in this room with a view

heaven is waiting for you

I'm not a sweet lollipop

which slips fast deep throat

my life is not smoke

in your underworld

In this heat of night

there's no time to wait

for another kill

and your hard steel

Let's send our emptiness

far by Orient Express

ne piu la dolce vita

yet, we are not Pieta

Let's hide shadows of the past

and find time to rest

let's climb stairs to heaven

love is not always seldom

Please do read my lips

come back to the basics

free your mind my darling

your gift is now coming

On this bright sunny day

I'm not going away

I'm good, I'm not bad

God gave you my hand.

Scrisoare catre iubita mea

Am intrat cu teama s-o privesc. Stiam ca suferinta i se va citi pe chip si ca ma va durea fiecare atingere a ei. Am deschis ochii si am privit-o. Zacea acolo murdara, imobilizata si dezbracata pe jumatate. Sangera abundent si prin rana deschisa aproape ca i se scursese jumatate de viata. Privirea ii era pierduta sub pleoape obosite si cazute. Lumina din ochi, care candva strabatea noptile, ii disparuse complet sub o ceata groasa si trista.

Trupul ei gol mai amintea pe ici pe colo de tinerete, dar urme adanci ii strabateau liniile vietii disparand acum sub cute si riduri profunde. Sleita de puteri, se abandonase in maini murdare care ii violau acum trupul inert. Maini, care nestiind sa o mangaie ii provocau dureri chinuitoare. Maini, care incercau s-o minta ca totul va fi bine si ca asta este pedeapsa varstei ei. Nu mai e frumoasa, nu mai are energia si puterea de odinioara, e doar o batrana chinuita de boli, care nu mai are loc printre oameni. Nu mai e o doamna eleganta si bogata, nu mai are stralucire, nu mai vorbeste cu tarie si nu se mai face auzita.

Plange resemnata in fata destinului. Asteapta tacuta ca soarta sa-i fie decisa de cei care trec nepasatori pe langa ea. Cum ar putea oare sa se compare cu mai tinerele de alaturi care isi fac liftinguri inutile doar ca sa atraga priviri si sa fie iubite ? Forme fara fond. Degeaba sufletul ei spera, degeaba inima ei inca bate pentru cineva, degeaba viseaza la o zi in care cineva ii va spune "te iubesc pentru daruirea ta, pentru fidelitatea ta, pentru ca mi-ai fost alaturi in cele mai grele momente."  Gandul asta o chinuie pentru ca nimeni nu mai are incredere in ea, nimeni nu mai vrea sa investeasca in ea in mintea si in trupul ei.

Viata ei e in mainile mele. Ma simt incapabila sa-i daruiesc iubirea mea desi stiu ca ma iubeste neconditionat. Stiu ca mi-a fost alaturi in cele mai negre clipe, in nopti reci si intunecate, in zile toride si in aventuri periculoase. M-a salvat atunci cand mintea mea o lua razna, m-a ajutat cand ceilalti mi-au vrut raul. M-a sfatuit si m-a atentionat atunci cand am gresit. A respirat impreuna cu mine , a pasit in acelasi ritm cu mine.

Ma simt egoista si vinovata. Ea avut incredere in mine iar eu am tratat-o ca pe un nimic. Nu i-am mai apreciat valoarea, frumusetea interioara, puterea de a ma intelege si dorinta de a ma duce cat mai departe. I-am spus de multe ori ca e urata, mica, cocosata, ca n-are eleganta si ca nu e suficient de puternica. Ea, care a urcat pe munti , care a strabatut tari si care s-a luptat cu puteri nesfarsite. Ea , care a mers schiopatand si totusi fara sa ma striveasca, care a mers flamanda si bolnava alaturi de mine pe drumuri incurcate, ajutandu-ma sa nu ma ratacesc. S-a luptat cu uriasi pentru mine.

Corsica mea, te iubesc, azi, si sper sa nu fie prea tarziu. Iti dau sufletul meu asa cum tu mi l-ai dat pe al tau. Iti dau viata mea, averea mea doar ca sa mai fii langa mine si te vreau pana la sfarsitul vietii alaturi. Pe drumuri lungi si scurte, pe cai nestiute. Te vreau in viata mea asa cum esti tu, frumoasa, timida. Te vreau cu ridurile tale, cu ranile tale cu trupul tau mic si fraged. Vreau sa traiesc cu tine, in tine si pentru tine.

Intoarce-te. Iubeste-ma cum m-ai iubit mereu. Te astept si nu-ti promit decat sa fiu alaturi de tine.

Cum m-a gasit pe mine o carte

Vremuri grele. Impozite, taxe, service auto, telefoane, facturi uriase, regularizari, bocete, interventii, conturi goale si vant prin buzunare. Eh, nimic neobisnuit pana aici, doar viata unui muncitor in Romania.

Facebook. Singura forma de "socializare" ieftina. Mai tragi cu ochiul in curtea vecinului, mai afli o stire, cine, cum a murit, cine cu cine s-a mai cuplat si rar, foarte rar articole interesante, recomandari si interviuri minunate. Totul stand pe scaun in fata maretului computer.

Intr-o dimineata confuza, cautand cu disperare prin biblioteca un dictionar de rime, dau pe ultimul raft de jos, ascunsa sub un deget de praf, in spatele unor facturi platite, o carte.  O carte pe care o credeam pierduta, uitata in trecutul meu indepartat. M-am asezat turceste in fata raftului cu carti si am inceput infometata s-o rasfoiesc. Nu, nu e bine, o iau de la capat. Mi-am indreptat oasele si am revenit la prima pagina. "Cred ca era o seara de joi cand am intalnit-o prima data...." Si nu m-am oprit pana la ultima pagina. Nu stiu daca a durat ore, sau a durat zile, daca am schimbat pozitia, daca mi-am pus ochelarii pe nas si daca a sunat telefonul.  M-am lasat aruncata in lumea asta milleriana atat de dura si controversata inca, dupa mai bine de 60 de ani de la publicare. O carte care m-a facut sa rosesc la 16 ani, care m-a trezit la 20 si care m-a regasit la 39 de ani.

Da, cartea asta m-a regasit pe mine. Nu eu pe ea. A aparut in clipa in care nu mai stiam nimic despre viata iar realitatea mea se lupta cu un vis ce nu se mai termina. Am recitit-o pe nerasuflate, o data, de doua sau poate chiar de trei ori si intr-o clipa de nebunie m-am hotarat sa o fac cadou. Nu din teama de a ramane ratacita in poveste ci din dorinta de a evada din ea.

Probabil ca acum zace ascunsa pe un raft in spatele unor carti de bucate sau in spatele unui morman de facturi. Simt asta. Simt de multe ori cand cartile sufera din ignoranta noastra.

Asa ca, intr-o incercare de a-mi pacali sufletul am cautat sa o inlocuiesc. Am cautat-o cu disperare si n-am mai reusit s-o gasesc. "Asta e", mi-am zis dezamagita, macar am versiunea electronica, rece si fara sentiment. O sa ma obisnuiesc sa dau paginile cu mouse-ul si o sa "subliniez" cu highlight. Of, urasc cartile electronice, oricat de multa economie ar face ele in bugetul si asa sarac.

Ma intorc la facebook. 7 Martie, 7pm. "Dragos likes Anticariatul de noapte".  Ce-o mai fi si asta? Auzi, anticariatul de noapte. Fac click din curiozitate. Ah, carti... oferta de 8 martie. Cumperi doua carti, primesti una gratuit. La rubrica search, introduc asa, intr-o doara, titlul cartii mele. Aproape sa cad din picioare cand imi apare disponibila, la un pret rezonabil. Un singur exemplar in stoc....

Cartea asta ma astepta pe mine. Nu s-ar fi dorit in mainile niciunui alt cititor, doar ale mele. A stat acolo cuminte in micutul apartament trasformat in anticariat, stiind ca eu, trebuie sa indrept greseala cumparand-o pe ea. Probabil ca nu m-ar fi iertat niciodata pentru fapta mea nebuna. Cartile nu se dau. Cartile de suflet nu se ofera decat altor suflete, care stiu sa respire in acelasi ritm cu literele care se desfasoara pe randuri si randuri si randuri.

Cartile simt. Simt cui trebuie sa apartina. Cartea mea e aici cu mine, in sufletul meu, mangaiata de degetele mele , incalzita cu rasuflarea mea si simtita de trupul meu.

In luna lui Marte

Here we go again. Ganduri, versuri, nelinisti, intrebari si ecouri asurzitoare intr-o minte prea mica. Gol, nesfarsit. Sfarsit si inceput. Speranta si deziluzie. O zi, apoi o alta zi si nopti identice cu vise mari si mici.

Pustiu. Da, un pustiu cu o tacere infinita care sa mi se deruleze la nesfarsit in fata ochilor. Sau un gand solid. O decizie, un pas, un steag infipt pe-o culme. Am invins!!! Pe cine oare? Pe mine? Pe tine? Pe tine? Pe voi?

O dimineata fara soare. Cu nori clasici, goi, cenusii pe un cer fara umbre. Am curaj dar ma tem. Vreau sa-mi smulg sufletul si sa-l mototolesc ca pe o hartie folosita. Galbena, mazgalita si plina de nimic. Patata de ani, de ganduri de iluzii pierdute. Ucisa de timp. Ma adun, ma ridic si apoi ma prabusesc iar intr-un spatiu relativ. Un colt de liniste ritmata. Page one, page two, page three. Si povestea continua pana la pagina 478345. Aceeasi de fiecare zi.

O alta zi si totusi aceeasi . Nimic, si totusi, totul se schimba. Oamenii, ploaia. Peretii odaii erau nelinistiti sub desene de creta. Azi nu mai sunt urme sau poate doar urme de 0101010101.

Vreau sa pot si pot daca vreau. Imi pun masca de fier si ma razboiesc cu lumea. Cu lumea din mine.

Si maine e o zi. Ziua in care cineva, ceva imi aminteste ca sunt femeie. De ce oare ne trebuie o singura zi in care sa ma simt femeie, in care sa mi se recunoasca dreptul si bucuria ( sau tristetea) de a fi femeie? O zi in care sa primesc flori, flori din suflet de copil Si daruri mici si totusi mari.

Azi port la gat timpul, timpul femeii. Port cu mine trecerea mea,  timpul meu pierdut pe care nu mai stiu sa-l caut. Cameea ce-mi aduce greutate timpului si timpul ce-mi masoara nesfarsita lupta. De ce sunt aici si unde ma va purta ceasul sau... clipa?

Plutesc pe un nor calator si mi-e dor. Mi-e dor de dor, sa dau frau liber imaginatiei si cuvintelor. Vreau sa-mi ploua pe chip si in suflet cu litere de-o schioapa si vreau sa ma ascund printre randuri, doar ca sa rasar timid la urmatorul capitol. Dar fara punct. N-as mai vrea intrigi si drame si povesti incalcite si dialoguri nesfarsite.

Ma cunosti? Intreaba-te asta. Ma cunosc imi raspund. Dar ce folos. Luck has nothing to do with knowledge. Azi te simti norocos. Maine te vei trezi la realitate. Cine's mai frumosi, oamenii, ploaia?