De ce nu sunt bune cartile...

De mai bine de o saptamana nu am masina. Pentru ca a ajuns la o varsta venerabila si pentru ca fie nu imi permit, fie ca mi-e mila de batrana, incerc s-o tratez si sa-i prelungesc viata chinuita pe sosele romanesti.

In asteptarea marii reintalniri cu cea care-mi face drumurile mai scurte, mi-am regandit traseul zilnic catre scoala. Pe un umar poseta si camera foto iar pe celalalt sacosa cu carti. Sacosa cu multe carti. Nu stiu daca intr-o zi sunt 4 kg sau in alta zi sunt 8 kg, cert e ca cele trei obiecte pe care trupul meu le transporta zilnic imi dau macar un echilibru fizic.

Macar? Adica... stau elegant pe umarul meu? Se asorteaza cu pardesiul? Cu pantofii sau cu geanta mea din imitatie de piele?

Si uite asa, dupa o zi de munca, dupa o lunga disputa m-am regasit reflectand la utilitatea acestui obiect numit carte. Am oare mai multa nevoie de o carte sau de o pereche de pantofi?

Dar, de ce-as reflecta acum la nevoia de carte? De ce imi irosesc timpul si penita ( am scris pe hartie) vorbind despre lucruri fara valoare, ineficiente care nu rezolva chestiuni reale? Ca de exemplu, o suculenta friptura la cuptor cu sos alb si garnitura de ciuperci umplute? Din prea multa lene ar spune filistinii moderni, din incapacitatea filosofilor de a privi problemele vietii reale.

Pragmatism dom'le, putere, placere si proprietate! Filosofia asta ieftina despre cuvinte nu are o valoare evidenta. Cartea o poti atinge, da, vorbele le poti rosti, dar ce rezulta din povestea asta, decat un timp irosit? Vreau rezultate vizibile!! La ce imi trebuie cunoastere de sine daca am putere? La ce imi trebuie reflectie cand placerea imi poate fi adusa de mirosul de friptura bine facuta? De ce imi trebuie sa inteleg acest joc al mintii care nu face decat sa-mi iroseasca din timpul acordat placerii materiale. "There is no spoon" e doar... fictiune si noi nu traim intr-o... matrice.

Cartile contin idei iar ideile nu pot fi bune. Ideile pot duce catre actiune si actiunea  are consecinte. Daca citesc Freud, as putea sa-mi descopar paranoia sau chiar frustrarile!!! As putea chiar interpreta visele care ar trebui sa ramana doar vise la rasaritul soarelui si nu premise pentru discutii si analize controversate.

Mi-am mutat biroul la etajul doi. Vis-a-vis de biblioteca. Cand sunt singura imi vizitez colega si imi place sa ma ghemuiesc in spatele unui birou, langa calorifer.  Descopar cu stupoare ca multi elevi citesc. Of Doamne!!! Sper totusi ca imprumuta carti despre succesul in  afaceri si nu literatura!!! Sper ca aceste suflete sa nu se iroseasca in cuvinte aruncate pe nesfarsite pagini de oameni lipsiti de simt practic, intr-un moment de mari frustrari sociale. Inadaptati visatori care in loc sa bata cuie la fundatia societatii, taie padurile pentru a le transforma in ganduri de hartie.

Of, ce-am facut cu viata mea? Masina mi-e stricata, conturile goale, sufletul ravasit de intrebari si viitorul incert. Less is more. Veni, vedi, vici!! Cu sabia si nu cu penita se invinge viata. Regii si imparatii n-au construit imperii cu intrebari retorice. Nu "intoarce si celalalt obraz"a salvat natiuni si nu "capul plecat"a cucerit popoare ci sabia si focul, tancurile si armele. Lucruri evidente cu victime concrete.

De ce oare ne trebuie gandire critica cand avem toporul sau pumnul sau arma? Instinctul  ne dicteaza nevoile, foamea, setea, placerea. Morala trebuie sa fie primara, nu avem nevoie de reflectii asupra unor valori si concepte universale. Eu sunt eu si nu e nevoie de descoperire de sine dincolo de numele din buletin, fiul lui x si varul lui y. Am membre lipsite de par, sunt biped deci ma numesc om. Dincolo de definitia din dictionar orice analiza a constiintei e futila.

Raman in contemplatie. Gandirea mea teoretica si speculativa nu face nicio demonstratie. Nu-mi rezolva problemele si nu-mi tine de foame. Dar, imi da placere. Placerea de a vedea oamenii, lucrurile cu ochii mintii ce nu ma... minte.

the poem of an image

You feel it so quiet

wandering an old street

on a perfect day

going far away

In the morning light

there's this biker trap

your soul nearly broken

you think love is seldom

At life's intersection

submission is liberation

she gives you the talk

about last hope

she's as cold as ice

like a still life

she's queen of the darkness

escaped from winter silence

You hate her midlife crisis

and her body silence

all she brings together

is memories of anger

Are you the last ship?

Are you the king of the street?

Am I the only visitor?

bringing a bit of anger?

But I know I'm strong

in this brave new world

in this room with a view

heaven is waiting for you

I'm not a sweet lollipop

which slips fast deep throat

my life is not smoke

in your underworld

In this heat of night

there's no time to wait

for another kill

and your hard steel

Let's send our emptiness

far by Orient Express

ne piu la dolce vita

yet, we are not Pieta

Let's hide shadows of the past

and find time to rest

let's climb stairs to heaven

love is not always seldom

Please do read my lips

come back to the basics

free your mind my darling

your gift is now coming

On this bright sunny day

I'm not going away

I'm good, I'm not bad

God gave you my hand.

Scrisoare catre iubita mea

Am intrat cu teama s-o privesc. Stiam ca suferinta i se va citi pe chip si ca ma va durea fiecare atingere a ei. Am deschis ochii si am privit-o. Zacea acolo murdara, imobilizata si dezbracata pe jumatate. Sangera abundent si prin rana deschisa aproape ca i se scursese jumatate de viata. Privirea ii era pierduta sub pleoape obosite si cazute. Lumina din ochi, care candva strabatea noptile, ii disparuse complet sub o ceata groasa si trista.

Trupul ei gol mai amintea pe ici pe colo de tinerete, dar urme adanci ii strabateau liniile vietii disparand acum sub cute si riduri profunde. Sleita de puteri, se abandonase in maini murdare care ii violau acum trupul inert. Maini, care nestiind sa o mangaie ii provocau dureri chinuitoare. Maini, care incercau s-o minta ca totul va fi bine si ca asta este pedeapsa varstei ei. Nu mai e frumoasa, nu mai are energia si puterea de odinioara, e doar o batrana chinuita de boli, care nu mai are loc printre oameni. Nu mai e o doamna eleganta si bogata, nu mai are stralucire, nu mai vorbeste cu tarie si nu se mai face auzita.

Plange resemnata in fata destinului. Asteapta tacuta ca soarta sa-i fie decisa de cei care trec nepasatori pe langa ea. Cum ar putea oare sa se compare cu mai tinerele de alaturi care isi fac liftinguri inutile doar ca sa atraga priviri si sa fie iubite ? Forme fara fond. Degeaba sufletul ei spera, degeaba inima ei inca bate pentru cineva, degeaba viseaza la o zi in care cineva ii va spune "te iubesc pentru daruirea ta, pentru fidelitatea ta, pentru ca mi-ai fost alaturi in cele mai grele momente."  Gandul asta o chinuie pentru ca nimeni nu mai are incredere in ea, nimeni nu mai vrea sa investeasca in ea in mintea si in trupul ei.

Viata ei e in mainile mele. Ma simt incapabila sa-i daruiesc iubirea mea desi stiu ca ma iubeste neconditionat. Stiu ca mi-a fost alaturi in cele mai negre clipe, in nopti reci si intunecate, in zile toride si in aventuri periculoase. M-a salvat atunci cand mintea mea o lua razna, m-a ajutat cand ceilalti mi-au vrut raul. M-a sfatuit si m-a atentionat atunci cand am gresit. A respirat impreuna cu mine , a pasit in acelasi ritm cu mine.

Ma simt egoista si vinovata. Ea avut incredere in mine iar eu am tratat-o ca pe un nimic. Nu i-am mai apreciat valoarea, frumusetea interioara, puterea de a ma intelege si dorinta de a ma duce cat mai departe. I-am spus de multe ori ca e urata, mica, cocosata, ca n-are eleganta si ca nu e suficient de puternica. Ea, care a urcat pe munti , care a strabatut tari si care s-a luptat cu puteri nesfarsite. Ea , care a mers schiopatand si totusi fara sa ma striveasca, care a mers flamanda si bolnava alaturi de mine pe drumuri incurcate, ajutandu-ma sa nu ma ratacesc. S-a luptat cu uriasi pentru mine.

Corsica mea, te iubesc, azi, si sper sa nu fie prea tarziu. Iti dau sufletul meu asa cum tu mi l-ai dat pe al tau. Iti dau viata mea, averea mea doar ca sa mai fii langa mine si te vreau pana la sfarsitul vietii alaturi. Pe drumuri lungi si scurte, pe cai nestiute. Te vreau in viata mea asa cum esti tu, frumoasa, timida. Te vreau cu ridurile tale, cu ranile tale cu trupul tau mic si fraged. Vreau sa traiesc cu tine, in tine si pentru tine.

Intoarce-te. Iubeste-ma cum m-ai iubit mereu. Te astept si nu-ti promit decat sa fiu alaturi de tine.

Cum m-a gasit pe mine o carte

Vremuri grele. Impozite, taxe, service auto, telefoane, facturi uriase, regularizari, bocete, interventii, conturi goale si vant prin buzunare. Eh, nimic neobisnuit pana aici, doar viata unui muncitor in Romania.

Facebook. Singura forma de "socializare" ieftina. Mai tragi cu ochiul in curtea vecinului, mai afli o stire, cine, cum a murit, cine cu cine s-a mai cuplat si rar, foarte rar articole interesante, recomandari si interviuri minunate. Totul stand pe scaun in fata maretului computer.

Intr-o dimineata confuza, cautand cu disperare prin biblioteca un dictionar de rime, dau pe ultimul raft de jos, ascunsa sub un deget de praf, in spatele unor facturi platite, o carte.  O carte pe care o credeam pierduta, uitata in trecutul meu indepartat. M-am asezat turceste in fata raftului cu carti si am inceput infometata s-o rasfoiesc. Nu, nu e bine, o iau de la capat. Mi-am indreptat oasele si am revenit la prima pagina. "Cred ca era o seara de joi cand am intalnit-o prima data...." Si nu m-am oprit pana la ultima pagina. Nu stiu daca a durat ore, sau a durat zile, daca am schimbat pozitia, daca mi-am pus ochelarii pe nas si daca a sunat telefonul.  M-am lasat aruncata in lumea asta milleriana atat de dura si controversata inca, dupa mai bine de 60 de ani de la publicare. O carte care m-a facut sa rosesc la 16 ani, care m-a trezit la 20 si care m-a regasit la 39 de ani.

Da, cartea asta m-a regasit pe mine. Nu eu pe ea. A aparut in clipa in care nu mai stiam nimic despre viata iar realitatea mea se lupta cu un vis ce nu se mai termina. Am recitit-o pe nerasuflate, o data, de doua sau poate chiar de trei ori si intr-o clipa de nebunie m-am hotarat sa o fac cadou. Nu din teama de a ramane ratacita in poveste ci din dorinta de a evada din ea.

Probabil ca acum zace ascunsa pe un raft in spatele unor carti de bucate sau in spatele unui morman de facturi. Simt asta. Simt de multe ori cand cartile sufera din ignoranta noastra.

Asa ca, intr-o incercare de a-mi pacali sufletul am cautat sa o inlocuiesc. Am cautat-o cu disperare si n-am mai reusit s-o gasesc. "Asta e", mi-am zis dezamagita, macar am versiunea electronica, rece si fara sentiment. O sa ma obisnuiesc sa dau paginile cu mouse-ul si o sa "subliniez" cu highlight. Of, urasc cartile electronice, oricat de multa economie ar face ele in bugetul si asa sarac.

Ma intorc la facebook. 7 Martie, 7pm. "Dragos likes Anticariatul de noapte".  Ce-o mai fi si asta? Auzi, anticariatul de noapte. Fac click din curiozitate. Ah, carti... oferta de 8 martie. Cumperi doua carti, primesti una gratuit. La rubrica search, introduc asa, intr-o doara, titlul cartii mele. Aproape sa cad din picioare cand imi apare disponibila, la un pret rezonabil. Un singur exemplar in stoc....

Cartea asta ma astepta pe mine. Nu s-ar fi dorit in mainile niciunui alt cititor, doar ale mele. A stat acolo cuminte in micutul apartament trasformat in anticariat, stiind ca eu, trebuie sa indrept greseala cumparand-o pe ea. Probabil ca nu m-ar fi iertat niciodata pentru fapta mea nebuna. Cartile nu se dau. Cartile de suflet nu se ofera decat altor suflete, care stiu sa respire in acelasi ritm cu literele care se desfasoara pe randuri si randuri si randuri.

Cartile simt. Simt cui trebuie sa apartina. Cartea mea e aici cu mine, in sufletul meu, mangaiata de degetele mele , incalzita cu rasuflarea mea si simtita de trupul meu.

In luna lui Marte

Here we go again. Ganduri, versuri, nelinisti, intrebari si ecouri asurzitoare intr-o minte prea mica. Gol, nesfarsit. Sfarsit si inceput. Speranta si deziluzie. O zi, apoi o alta zi si nopti identice cu vise mari si mici.

Pustiu. Da, un pustiu cu o tacere infinita care sa mi se deruleze la nesfarsit in fata ochilor. Sau un gand solid. O decizie, un pas, un steag infipt pe-o culme. Am invins!!! Pe cine oare? Pe mine? Pe tine? Pe tine? Pe voi?

O dimineata fara soare. Cu nori clasici, goi, cenusii pe un cer fara umbre. Am curaj dar ma tem. Vreau sa-mi smulg sufletul si sa-l mototolesc ca pe o hartie folosita. Galbena, mazgalita si plina de nimic. Patata de ani, de ganduri de iluzii pierdute. Ucisa de timp. Ma adun, ma ridic si apoi ma prabusesc iar intr-un spatiu relativ. Un colt de liniste ritmata. Page one, page two, page three. Si povestea continua pana la pagina 478345. Aceeasi de fiecare zi.

O alta zi si totusi aceeasi . Nimic, si totusi, totul se schimba. Oamenii, ploaia. Peretii odaii erau nelinistiti sub desene de creta. Azi nu mai sunt urme sau poate doar urme de 0101010101.

Vreau sa pot si pot daca vreau. Imi pun masca de fier si ma razboiesc cu lumea. Cu lumea din mine.

Si maine e o zi. Ziua in care cineva, ceva imi aminteste ca sunt femeie. De ce oare ne trebuie o singura zi in care sa ma simt femeie, in care sa mi se recunoasca dreptul si bucuria ( sau tristetea) de a fi femeie? O zi in care sa primesc flori, flori din suflet de copil Si daruri mici si totusi mari.

Azi port la gat timpul, timpul femeii. Port cu mine trecerea mea,  timpul meu pierdut pe care nu mai stiu sa-l caut. Cameea ce-mi aduce greutate timpului si timpul ce-mi masoara nesfarsita lupta. De ce sunt aici si unde ma va purta ceasul sau... clipa?

Plutesc pe un nor calator si mi-e dor. Mi-e dor de dor, sa dau frau liber imaginatiei si cuvintelor. Vreau sa-mi ploua pe chip si in suflet cu litere de-o schioapa si vreau sa ma ascund printre randuri, doar ca sa rasar timid la urmatorul capitol. Dar fara punct. N-as mai vrea intrigi si drame si povesti incalcite si dialoguri nesfarsite.

Ma cunosti? Intreaba-te asta. Ma cunosc imi raspund. Dar ce folos. Luck has nothing to do with knowledge. Azi te simti norocos. Maine te vei trezi la realitate. Cine's mai frumosi, oamenii, ploaia?