Am crezut intotdeauna ca sunt o razboinica… dar am sfarsit prin a fi
captiva. AM crezut ca pot muta muntii din loc, dar am obosit la
jumatatea drumului. Am ras cu gura pana la urechi si apoi am inceput sa
plang. Am luptat cu boala pana m-am lasat rapusa. Mi-am construit
principii pe care apoi am inceput sa le tai de pe lista. Am strigat
orgolii si apoi am tacut trista. Am vrut sa fiu doar una si am sfarsit
prin a fi a doua. Am sperat sa stralucesc ziua si am ajuns sa fiu palida
ca luna. Dar intr-un final m-am acceptat, asa cum sunt. In realitate,
un om normal, o femeie careia ii place caldura, ii place sa apartina, sa
depinda sufleteste de cineva, sa faca pentru altii sa ajute, sa ierte,
sa tolereze, sa inteleaga. CU tristete in suflet isi doreste doar
caldura pe care un pisoi abia nascut o cauta in blana confortabila a mamei.
ASta sunt si nu ma mai ascund si credeam ca in sfarsit sunt ceea ce sunt
si e bine. Dar nu, in lumea asta superficiala si abrutizata, oamenii ca
mine devin banali si neinteresanti. Nimeni nu-si mai doreste liniste,
nimeni nu-si mai doreste caldura, nimeni nu mai exprima sentimente,
nimeni nu mai investeste pe lunga durata. Toti oamenii vor mult acum si
aici.
Si fac mereu si mereu aceeasi greseala. Iubesc, investesc, ma topesc si
ma epuizez in fata oricarui om care nu ma vede sau care ma vede dar nu
exprima. Din egoism oare, din ignoranta sau nestiinta? De ce nu mai reusim sa daruim si doar cerem
sau credem ca ni se cuvine? Orbitez ca un satelit in jurul unei planete intunecate luminand palid un taram necunoscut. Dar eu sunt femeia care depoziteaza in ea rabdare la infinit... Dar oare infinitul se sfarseste?
Mai sper inca privindu-mi firele de par alb crescute in asteptare. Mai am inca resurse dar atat de mult am obosit…Si totusi intr-o dimineata voi auzi "ridurile astea sunt perfecte pe chipul tau" si "buna dimineata iubito"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu